Promisiunea

Un dar in orice relație, mai ales cu tine

O înțelegere între 2 oameni, care are la bază încrederea că în viitor unul îl va ajuta pe celălalt să își rezolve o problemă.

Baza promisiunii

Încrederea... Un cuvânt care se repetă des în ultima perioadă în viața mea...

Cred că totul este un joc de încredere, că pot sta spate în spate cu tine și tu nu ai să pleci din spatele meu sau mai rău să mă înjunghii cât sunt cu spatele.

Încredere are rădăcină în a încredința, a-ți da și mă duce cu gândul la a da viața mea pe mâinile tale, aia e încrederea supremă.

Doar că în România conceptul de încredere a fost destul de mototolит de comunism, deoarece nu știai în cine să ai încredere, cine era omul cu care vorbeai și dacă putea să te toarne sau nu.

Promisiunea este încrederea într-un viitor mai bun, atunci când acel cineva ne va scăpa de suferință și noi ne punem viața în mâinile lui.

Promisiunile de acasă

Când suntem mici avem toată încrederea că părinții noștri știu mai bine ca noi, ne vor binele, că orice am face ei au dreptate și noi am greșit, iar ca un părinte să admită în fața unui copil că el a greșit este un act de maturitate care era interzis în vremea când eu eram copil.

De multe ori mi s-au promis lucruri care nu s-au întâmplat, așa doar ca să tac, iar eu am luat această tactică și am dus-o mai departe, promiteam ca să scap de responsabilitate:

“Da mama, promit că nu mai fac” Până data viitoare...

Promisiunea toxică

Iar acest traseu a luat o întorsătură toxică, deoarece dacă acasă puteam să promit, fără să mă țin de cuvânt, cum ar fi să fac asta și în afara casei, doar că în afara casei... sună mai bine în engleză “people didn’t have to put up with my shit”

Promiteam, nu mă țineam de cuvânt, relația se rupea, iar eu ca să o repar am început să fac ce făcea și tata acasă, o dădeam la emotional, tot timpul aveam o scuză îndeajuns de empatică pentru care nu mi-am făcut treaba.

Încrederea se câștigă în timp, prin a promite și a te ține de cuvânt, uneori chiar a promite puțin și a livra peste așteptări.

Dar eu făceam invers, promiteam super mult, pentru că îmi plăcea atenția și acceptarea că puteam ajuta, apoi îmi dădeam seama că am promis mai mult decât pot duce, așa că făceam o analiză la ce bile pot să scap și băgam câte o scuză...\

Ecuația încrederii

În cartea “Trusted Adviser” există o ecuație a încrederii în consultanță.

Iar din ea țin minte o chestii:

Fac ceea ce spun că fac, pentru că așa se construiește încrederea.

Copii fac ce vad la adulți

Până când mi-am dat seama că asta făcea și copilul meu.

Mă vede pe mine că îi promit ceva, apoi uit și când mă întreabă, tati mi-ai luat X, eu îi zic, ah am uitat, ah mă fac că apare altceva, “ah... dar tu ai făcut ce mi-ai promis?”

Apoi eu mă așteptam de la ei să își țină promisiunile, iar eu când îl țineam responsabil de ceea ce promitea mă întrebam “Cine ești tu bro să întrebi pe copil dacă a făcut ce a promis, când tu nu faci asta?”

Rar cineva în viața mea m-a ținut cu adevărat responsabil de promisiunile pe care le făceam and “put up with my shit”... scuzele tot timpul pot exploata sensibilitatea umană.

Darul asumării

Până când am ajuns la cercul de bărbați, unde există această zonă care se numește “Runda războinicului”, unde primești “Darul asumării”.

“Ce a fost mai important decât să faci ceea ce ai promis?”

Rând pe rând am văzut poveștile mele legate de promisiuni făcute și neținute față de frații mei din cerc, iar aici lucrurile au luat-o într-o direcție foarte interesantă...

Relația cu mine

Am început să mă uit la relația de încredere între mine și mine.

Chiar față de mine găseam scuze și eram absolut ok cu asta...

Promit că fac “X” și eu am încredere în mine că fac “X”, dar apare o “urgență” a lui “Y”, iar “Y” e important, trebuie să-l rezolvăm cât mai repede...

Am în plan să scriu pentru mine, dar apare o urgență la birou și apoi o altă urgență acasă și apoi mă roagă un “Y” să-l ajut și simt cum toată viața este plină de datorii materiale sau morale, pentru că la un moment dat cineva m-a ajutat și eu trebuie să-l ajut înapoi.

Dar....

Eu mai am încredere în mine dacă nu îmi respect promisiunile față de mine?

Promisiunea mea este să public un articol pe acest newsletter în fiecare săptămână, iar săptămâna trecută nu mi-am respectat promisiunea, pentru că au apărut altele mai urgente.

Now what?

Ce pot face acum?

1. Să nu mai promit nimic față de mine - dar asta ar fi sinucidere curată

2. Să nu îmi mai fie rușine să îmi blochez timp în calendar pentru mine...

3. Să nu îmi mai fie jenă că scrisul e o joacă, nimic serios, nimic din care fac bani, dar este pentru mine...

După cum vezi am găsit ce să “Nu”, pentru că emoțional vreau să scap de emoțiile negative, să le ocolesc, dar ele sunt tot în mine.

Ce pot face acum?

Să tratez promisiunile cu mine ca și promisiuni cu oameni de care îmi pasă, iar dacă pe ei îi supăr o să mă simt prost.

Aș încheia prin a-ți mulțumi că ai avut incredere in mine sa citesti până la final și nu uita că promisiunile față de tine sunt cele mai importante.