Compromisul unui hamal
Dar totuși mi-aș dori să fac bani din a fi eu
E joi, schimb aplicațiile pe telefon mai ceva ca pe șosete, sunt agitat.
Ca un drogat deschid compulsiv a 8-a oară aplicația de internet banking, poate poate...
Tot 8,93 lei în cont.
“Ce prost sunt, doar dacă o să vină banii o să intre notificarea aia” - capul meu nu era pe rațional.
Luna trecută nu am facturat nimic, iar azi urmau să intre banii, dar toată luna am muncit cu zâmbetul pe buze.
Am scris, am dat email-uri, am ținut demo-uri, am contactat oameni, m-am comportat cum nu banii ar fi problema, deoarece mi-am pus o intenție:
“Mi-aș dori să fac bani din a fi eu”
Dar nu a fost așa dintotdeauna......
Hamaleala
Părinții mei se trezeau dimineața la 5, într-o continuă grabă, fără tihnă, să ajungă la fabrică sau unde era munca. Apoi se întorceau acasă sleiți de energie.
Pe mine mă găseau jucându-mă: “Mircea pune mâna pe carte, învață, nu mai fi superficial în teme, învață să muncești, că ai să ajungi un nimic în viață.”
Asta am văzut la părinții mei - hamaleala.
Am învățat că munca e ceva pe care îl faci din greu, trebuie să te chinui și în tot procesul ăsta să rezolvi probleme altor oameni, ca să îi faci fericiți, ca să îți dea bani.
Tu te sacrifici pe tine, ca altcineva să aibă de câștigat.
Banii aia ne ofereau siguranța zilei de mâine, mai cu seamă că am trait episoade când frigiderul era gol sau îl vedeam pe tata plângând de disperare că nu mai știe cum să plătească datoriile #antreprenor.
Compromisul de 4 ani
Cine mă cunoaște, știe că eu înainte să termin facultatea în 2013 îi ziceam:
“Eu... programator, glumești???? Niciodată.”
3 luni mai încolo aveam salariul în plic, sub tastatură, chiar dacă eu nu eram bun, nu mă pricepeam, nu se prindea de mine programarea, dar aveam un job.
Așa am mers 4 ani: 1300RON → 1500RON → 1800RON → 2700RON → 4000RON.
Poate nu aș fi stat 4 ani, dar am primit un telefon:
“Trebuie să-l ducem pe tata în azil, că nu își mai revine după AVC.”
“Și cât o să fie?”
“Păi el ia pensie 900 de lei și o să mai fie nevoie de 1800.”
Și acum îmi aduc aminte când am plătit prima factură și auzeam reprosurile pe care le primeam ca și copil: “Noi Mircea ne sacrificăm pentru tine, ca tu să ai și uite ce faci, nu ne respecți deloc, nu înveți, nu te duci la școală, și îți bați joc de munca noastră.”
Acest moment părea un fel de payback time.
Zilele de muncă erau din ce în ce mai pline de anxietate.
Beam cafea, care mă agita, ca să mă anxietez mai tare, ca apoi să bag înghețată, ca apoi să pot să mă concentrez pentru 20 de minute pe scris cod, iar la prima eroare... iar reincepeam traseul...
Dimineața mă îmbărbătam zicând: Altă zi, același lucru.
Era un chin total, doar că aveam nevoie de banii ăia.
In August 2017, eram la Untold si m-au sunat de la azil. A murit tata, am stat pe tren 12 ore si am reflectat, am fost trist, dar a fost și o descătușare.
Puteam să nu mă mai ascund într-un rol, nu am inteles asta pe loc, dar in 4 luni deveneam project manager.
Un notetaker foarte scump
Imi placea sa fiu project manager, dar abilitatile mele de creator erau limitate asa ca am ajuns într-un rol de Business Analyst.
Eram entuziasmat ca un pusti care incepe la academia de fotbal de la Barcelona. Citeam cărți de product management, ascultam podcasturi si absorbeam tot ce prindeam ca un burete, voiam să fiu mega profesionist.
După ce am trecut prima lună am auzit recurent replicile:
“Scrii în specificații ce zic eu.”
“Am decis noi înainte de tine, tu doar pune astea în documentație.”
“Lasă că mă consult cu altcineva, tu ia și fă schimbările astea.”
De fapt am ajuns: un notetaker foarte scump.
Eu nu aveam spațiu să mă expun.
Dar... “Bărbatul trebuie să fie providerul.”
Providerul
Gruia se născuse, oboseala se aduna, luasem rată la bancă pentru casă, urma să ne mutăm, dar eu voiam din tot sufletul să plec din acest context care mă făcea să mă simt neglijat, depersonalizat.
Și acum țin minte cum mă plimbam prin casă si trageam cu coada ochiului la pătuțul unde el dormea și mă întrebam:
Cum să îmi dau eu demisia și să plec... UNDE? Ce să fac eu acum? Nu renunț, aici stau să fiu “Bărbat.”
Părinții mei mi-au explicat că în viață trebuie să te sacrifici, să înduri, pentru binele familiei, a copilului.
Nobil... dar eu mi-aș dori totuși ca copiii mei să mă vadă la 90 de ani bucuros și eu să nu le zic: “Uite ce sacrificii am făcut eu pentru voi”
Așa că am început să povestesc oamenilor din jur că vreau să fiu Product Manager.
“Așa simt că pot aduce valoare, eu sunt cu oamenii, sunt inginer și îmi place cu sistemele, vreau să am impact și să pun energia mea creatoare la contribuție”
Un tovarăș mă recomandă lui Ionuț de la FameUp, cu care mă întâlnesc.
Eram tot speriat, dar si super mega pregătit cu răspunsuri tehnice, că știu ce să fac, că îmi plac interviuri, cum modific Jira, de astea...
Iar el mă întreabă: “Și ce ai făcut extraordinar în viața ta?”
“Păi în 2014 după 6 luni de muncă, am strâns bani pe net, mi-am dat demisia și am făcut voluntariat 2 luni Kenya, 2 Indoneziua si apoi 2 Mexic.”
S-a uitat lung la mine și îmi zice: “Tu ești material de startup, începem luni.”
Eram ales pentru cine sunt și mai puțin pentru ceea ce știu.
Așa am intrat în lumea startup-urilor tech și de acum 5 ani nu am mai plecat de acolo.
Terapia
“Ce intentie ai Mircea?”
Sfios si retinut, în sesiunea de terapie cu greu rostesc:
“Mi-aș dori să fac bani din scris. Mi-aș dori să fac bani din a fi eu.”
Rămân cu capul în pământ, iar o frică se lasă peste mine, apoi o rușine.
O rușine să îmi cer eu nevoile.
Apoi cu o voce de copil, care a fost uitat de Moș Crăciun, încep să enumăr:
am nevoie să mă exprim
am nevoie ca ideile mele să merite
am nevoie să mă joc cu cuvintele
am nevoie să fiu văzut
am nevoie să scot afară mai mult din mine
Am plâns mult, am stors emoții ca pe coșuri, am curățat, m-am luat în brațe și m-am ținut strâns strâns.
Mi-a rămas în cap replica “Mi-aș dori să fac bani din a fi eu.”
E puternică și a venit cu greu, cu rușine, dar sunt bucuros ca am scoso.
Ce faci cu tot ce am povestit?
E dimineața.
Deschizi laptop-ul, vezi task-ul ăla care te face să-ți vină să te îmbolnăvești magic.
Oprește-te 5 secunde înainte să-l deschizi.
Simți cum ți se strânge stomacul când vezi task-ul ăla?
Aia nu e frică de eșec, e corpul tău care îți spune că faci compromis.
Frica de eșec o poți depăși reducând așteptările, dar nu a te reduce pe tine.
Nu demisionezi mâine, dar începi să cauți ce îți dă energie, nu ce îți ia.
Pentru că banii or să vină, dar anii în care te-ai urât pe tine nu se mai întorc.
Eu ce fac?
Le-am povestit oamenilor dragi că vreau să fac bani din scris.
Povestesc tuturor că eu caut acum locuri unde să fac mai des acțiunea de a scrie.
Vreau mult mult de tot să îmi umplu viața cu activități care mă bucură.
Pe lângă asta scriu săptămânal, articolul ăsta a durat cam 8 ore să-l scriu și tot procesul a fost greu, dar nu am simțit în niciun moment că mă compromit.
Profesional fac în continuare compromisuri, doar că nu mă mai mint până ajung în depresie.
Iar toate astea se datoreaza contextului misto pe care-l am:
O sotie iubitoare, 2 copii magici si colegii mei de la Narrio si Cube >:D<