Când bucuria deranjează
Ce se întâmplă când părinții îți cer să fii „cuminte”
Vreau să scriu despre bucurie și îmi vin în cap toate momentele când mi s-a interzis bucuria.
„Stai locului, nu te mai agita.”
„Deranjezi pe toată lumea cu zgomotul ăsta.”
„Hai gata, că m-am săturat de gălăgia asta.”
Bucuria mi-a fost interzisă, deoarece eram gălăgios, eram entuziasmat, eram curios, eram copil, eram opusul stării de oboseală și apăsare din casă, eram necalibrat la nefericirea adulților din viața mea.
Un copil are nevoie de două lucruri: autenticitate și atașament, dar când autenticitatea lui este respinsă sau pedepsită, copilul e dispus să renunțe la ea ca să păstreze atașamentul. (Gabor Maté)
Am învățat de mic despre rușine și deranj, că dacă fac ceva rușinos pot deranja și pot fi abandonat din cauza asta, așa că mi-am creat propriul discurs în cap…
„Mă pot descurca singur, nu cer ajutorul că deranjez și e rușinos să știe că nu mă descurc.”
„Lasă… nu spun ce am nevoie, că deranjez și nu are timp de mine, are altceva mai important de făcut.”
„Îmi văd de treaba mea ca să nu deranjez și poate nu mă vede.”
Inclusiv newsletterul ăsta ar trebui să nu existe, ca să nu deranjez inboxul cuiva — cel puțin așa gândeam acum ceva vreme.
Am renunțat să mai fiu curios cum sună când lovești două obiecte, pentru că fac gălăgie.
Am renunțat să mă uit sub o piatră, că mă murdăresc și trebuie cineva să mă spele.
Am renunțat să mă joc, că s-ar putea să mă rănesc și un adult trebuie să mă ducă la spital.
Am renunțat să cer ajutorul, că poate cineva are altceva mai important de făcut decât ce am eu nevoie.
Când părinții resping emoțiile pozitive ale copilului, acesta învață să le asocieze cu pericolul. Conexiunea e mai importantă decât autenticitatea, așa că emoțiile sunt suprimate pentru a păstra atașamentul. (Bowlby, Alice Miller)
Am renunțat la tot ce înseamnă explorare, pentru că adulții din viața mea nu știau ce e aia terapie, ei doar voiau să își asigure traiul, să fie lăsați în pace, iar eu să îmi văd de lucrurile mele — dar cât să nu îi deranjez.
Acum, ca părinte, înțeleg că viața adulților este complicată. Dacă mai pui și un copil curios în ecuație, totul se multiplică. În plus, în multe familii românești, „copilul ideal” e cel care nu deranjează. Asta produce adulți funcționali, dar emoțional anesteziați. (perspectivă culturală)
Încă din școală, părinții mei erau fericiți că eu stăteam în camera mea, făcând orice aș fi făcut, doar să nu deranjez.
Singurul lucru de care întrebau era dacă mi-am făcut temele, dacă am învățat pentru școală — adică profesional eram ok?
Așa că am învățat că singura explorare care ar trebui să conteze este cea profesională: cum fac să fiu mai productiv, mai folositor, mai util, mai puțin deranjant pentru cei din jur.
Pe de altă parte, eu i-am văzut pe ei obsedați să îi mulțumească pe cei din jur, să nu se facă de rușine, chiar și cu sacrificiul relațiilor din familie — ceea ce pare stupid, dacă mă întrebi. De fapt, familia ar trebui să conteze mai mult, și abia apoi cei din jur…
Sau măcar să nu îi sacrifici pe cei din familie pentru cei din jur. Dar, cum Avraam a fost dispus să facă asta cu Isaac, de ce ei, ca „buni creștini”, nu ar putea să facă asta cu familia lor? - o comparatie culturala care mi-a venit in timp ce scriam :)
Totuși, să revenim la bucurie, că pe ea o tot caut.
Cum apărea totuși bucuria la mine?
Bucuria ieșea la suprafață când beam — îmi dădeam voie să fiu iar copil…
Bucuria ieșea când mă jucam pe calculator, izolat de adulții din viața mea…
Bucuria ieșea atunci când eram pe scenă sau în centrul atenției și făceam glume…
Bucuria ieșea când îmi cumpăram ceva ce îmi dorisem de mult sau mă puteam mândri cu el…
Ca să mă bucur trebuia să fie ceva din exterior.
Dar bucuria e o emoție, e ceva pe interior. Eu, pe interior, eram ca la spital — septic și fără urmă de entuziasm.
M-am dus cu asta în terapie, unde des mi s-a cerut să stau cu bucuria, iar dacă într-o secundă apărea, o alungam, parcă era un musafir nepoftit. Eu am internalizat procesul de a o bloca:
Venea bucuria
Eu voiam să o exprim
Dacă o exprimam, mă conectam cu rușinea și era deranjant
Așa că preferam să mă deconectez de ea…
De multe ori, în relație, Adina îmi zicea că eu nu mă bucur de nimic — când primesc un cadou, zic „mulțumesc” și merg mai departe, în comparație cu ea, care se bucură ca un copil în ziua de Crăciun…
M-am întrebat: „Ce înseamnă să mă bucur? Cum simt?”
Așa că am început să caut…
M-am uitat la *Inside Out* — acolo, Bucuria era la cârmă… la mine, bucuria era ca un curier la care nu i se răspunde…
Apoi, într-o zi, am ajuns acasă… eram rupt de oboseală…
M-am trântit pe canapea, Adina ne făcea ceva de mâncare în dreapta mea, în bucătărie, în față, în dreapta, erau copiii și construiau împreună ceva din Lego, iar eu am simțit ceva în corp pe care nu-l mai simțisem niciodată.
Era ca un foc cald, în piept, care se mișca, apoi s-a dus mai sus până în gât, apoi înapoi în piept, apoi în abdomen, și la final s-a oprit pe suflet.
O lacrimă a curs pe obraz și m-am uitat la familie și la casă și, cu o mână, am dat pe canapea și am fost bucuros…
Acesta este un moment de reîntregire. Emoția apare în corp, e trăită complet, fără rușine. În terapie, astfel de experiențe sunt considerate esențiale pentru reconectarea cu sinele autentic (Carl Rogers).
Am plâns de bucurie că sunt.
În acel moment eram eu cu mine și eram un observator al realității mele.
O emoție atât de vie încât am păstrat-o cu mine, iar acum, în terapie, când îmi vine să zâmbesc, nu îmi mai este rușine.
Când mă bucur, țip cum face Gruia, cer ce am nevoie cum cere Aron și mă bucur cum se bucură Adina de orice *chiclaz*.
Familia mea este un cadou pentru mine și nu simt că îi fac de rușine sau că îi deranjez când sunt eu.