"Ca să nu ți-o iei în cap"
Cum am învățat ce înseamnă muncă excepțională după ce am fost bătut să învăț
Am un singur cap și pot purta o singură pălărie.
Doar că eu cred că pot sa port mai multe: product, startup, writing, video, familie, copii, sport.
Toate îmi fac plăcere.
Problema este ca arat ridicol atunci când port două în același timp.
Când port o pălărie prea puțin timp pentru ca o schimb des, o fac superficial, fac ceva ca să iau nota de trecere.
Sfântul 5.
Eu nu am fost un elev de nota 10, am urat notele, am urat scoala, deoarece mie mi-au adus multa durere....
Eram in generala, in fata la cancelarie, iar eu ma uitam la mine dinafara, parca abandonasem corpul, pregatit pentru ceva rau...
Obișnuit cu genul asta de context în care tata era chemat la școală.
O palma ma batea usor dupa cap, iar eu tresaream la fiecare atingere, deoarece acea palma mai fusese acolo, iar mai trist era ca nu era a tatalui meu.
“Domnu Serediuc, Mircea, ar putea sa fie olimpic, dar nu vrea...”
“Si ce putem face domnule profesor?”
“E mocofan, nu invata, nu e atent, e lenes...”
Același profesor care îmi pusese 3 de 10, apoi o saptamana mai incolo m-a ascultat si mi-a pus un 3 cu replica - “ca să nu ți-o iei în cap, Serediuc”
Același profesor care ne bătea în clasă.
Acum mă întreb: eram leneș sau eram speriat?
Același copil “leneș” nu dormea nopțile ca scria scenarii de teatru, repeta in baie și căra recuzită.
Coordona proiecte de voluntariat până îi ieșea pe ochi.
Studia psihologie și AI până noaptea târziu.
Am 36 de ani acum.
Port pălării diferite cum ziceam mai sus si mă întreb mereu când fac ceva superficial vs când fac ceva de calitate.
Când am citit articolul lui Paul Graham despre ‘Doing great work’, m-am gândit la copilul ăla de la cancelarie:
”Doing great work means doing something important so well that you expand people’s ideas of what’s possible.”
Și m-am întrebat:
Important pentru cine? Expand people’s possibility?
Cred că răspunsul e simplu: trebuie să fie important pentru tine și să extinzi posibilul pentru oameni ca tine.
Eu ma gandesc la Mircea de acum 5-10-15-20 ani.
Cel care făcea voluntariat și coordona proiecte, dar la școală era paralizat de frică.
Pentru el vreau să ii arat ca este posibil:
Că poți face muncă de calitate fără să fie din frică.
Se zice că “nota 10” e a profesorului, eu cred cu totul altceva.
Știu doar 3 lucruri despre munca de calitate:
1. Profunzime cu presiune limitată
Povestea de la început putea fi doar: “În generală am fost bătut să învăț.”
Dar nu te-aș fi făcut să simți ce simțeam.
Detaliile contează - palma care “mai fusese acolo”, tresăritul la fiecare atingere, faptul că abandonasem corpul pregătit pentru durere.
Profunzimea vine din detalii, din încercări multiple, dar când presiunea e să îți iasă din prima, te blochezi.
Nu mai poți să te joci, să explorezi, să faci greșeli.
2. Generozitate
Scriu pentru Mircea de acum 5 ani.
Cel care își număra cele 5 like-uri de 10 ori pe zi.
Căruia îi era rușine cu ce scrie.
Care aștepta să primească nota 10, chiar dacă nu era nimeni să i-o dea.
Nu scriu ca să dovedesc ceva, scriu ca să îi arăt că e posibil altfel.
Când munca ta e impachetată să fie ușor folosită de altcineva, când îți pasă de cel care o primește.
3. Bucurie în proces
Copilul “leneș” care nu dormea scriind scenarii? Acolo era bucurie.
Voluntariatul care îi ieșea pe ochi? Bucurie.
AI și psihologia până târziu? Bucurie.
La școală, unde totul era despre nota si mandria profesorului?
Zero bucurie.
Doar supraviețuire.
Graham vorbește despre “doing great work”, dar nu vorbește explicit despre bucurie.
Eu cred că bucuria e cea care face diferența între muncă de calitate și muncă excepțională.
Pentru că energia cu care faci ceva se simte în rezultat.
Cititorii simt când scrii din frica de judecata vs când scrii din bucurie de a imparti o idee cu cineva.
Clienții simt când faci ceva ca să iei nota de trecere vs când îți pasă de ei.
Am un singur cap și pot purta o singură pălărie.
Dar măcar pot alege să port pălăria care îmi aduce bucurie.
Și să o port pentru cineva căruia îi pasă.
Îmi pare rău că ai trecut prin asta, Mircea. Mi se revoltă ceva în stomac când citesc. Ce bine că scoți la lumină.